RAKEL81.INFO

Tamas minunile dating lui online tits! *-* sexyyy

Animaţie în stilul lui Mirai Mizue

Esenţe tari în sticluţe mici – cam aşa s-ar putea descrie o mare parte a scurtmetrajelor din competiţiile Anim’est. Chiar dacă am văzut multă joacă de-a forma şi puţin conţinut, festivalul îmi lasă senzaţia că animaţia e de multe ori mai degrabă o celebrare a creativităţii decât un mod de a spune o poveste. Cel mai bun exemplu e filmul japonez Tatamp, al lui Mirai Mizue, în care o geometrie halucinantă se metamorfozează pe ritmuri electro – deşi la fel de abstract, mult mai liric decât Modern no. 2, scurtmetrajul prezentat de Mizue luna trecută la Veneţia, în care acelaşi dans grafic are un aer mult mai pixelat.

La fel, Rubika e o animaţie franceză care se trage de şireturi cu gravitaţia, într-o lume în care atât planeta, cât şi locuitorii ei sunt compuşi din cubuleţe: prilej numai bun pentru comic de situaţie dar cam atât. Shapeshifter (r. Alex Weil, SUA) e un poem în cheie publicitară – un poem pe bune, scris de Scott Fitzgerald şi recitat de Gabriel Byrne, pus în imagini spectaculoase în care tabla unei maşini devine pe rând câteva vietăţi diferite. Foarte frumoase toate exploziile de energie animal-floral-metalică din lupta antropic vs natural de pe acolo, dar parcă le-ai mai văzut pe undeva: la sfârşitul filmului, aproape că te aştepţi să apară pack shot-ul şi sloganul.

Tot un poem animat e şi Kubla Khan, o defilare fluidă de forme şi culori extrem de plăcute realizate de Joan Gratz, animatoare americană care a primit un Oscar în 1992 pentru Mona Lisa Descending a Staircase, o istorie a picturii secolului XX povestită prin tehnica claymation. Animaţia elveţiană Schlaf (Sleep), de Claudius Gentinetta şi Frank Braun, e un exerciţiu foarte reuşit de ritm (şi, din nou, cam atât) în care grafica extrem de simplă, în desene 2D albe pe fond negru, a unei lumi imaginare complicate se mulează perfect pe sforăiturile care compun coloana sonoră.

La polul opus sunt filmele care vor cu tot dinadinsul să spună o poveste. The Monster of Nix (r. Rosto, Olanda-Franţa-Belgia) e un basm uşor horror: după ce i-a dispărut bunica, un copil, Willy, porneşte pe urmele monstrului care terorizează întreaga populaţie din Nix şi ajunge să ajute nişte creaturi să construiască un fel de fortăreaţă pentru protecţia poveştilor. Oricât de reuşită e mutriţa 3D a lui Willy, oricât de natural flutură cârpele la fel de 3D purtate de Willy, ce-i prea mult strică – atât vizual cât şi în scenariu (dar să salutăm totuşi faptul că pe cei doi copii căutaţi de o băbuţă îi cheamă Sid & Nancy!). Două animaţii 2D, The Not-So-Great Eugene Green (r. Michael Hill, Australia) şi Overcast (r. Velislav Kazakov, Canada), sunt genul de comedii care nu au alte căi mai bune de a smulge râsetele spectatorilor decât punând accent pe ridicolul sau ghinionul personajelor.

The Monster of Nix

Undeva la mijloc sunt micile bijuterii: Luminaris (r. Juan Pablo Zaramella, Argentina) e un stop-motion cu şi despre oameni, rutină şi becuri care, în ciuda unui happy end cam previzibil, ştie exact ce vrea să spună şi cum să o facă. Dove sei, amore mio (r. Veljko Popovic, Croaţia) şi La fille et le chasseur (r. Jadwiga Kowalska, Elveţia) sunt pastiluţe de căldură: dacă primul foloseşte tehnica 3D şi un pic de fantastic pe final pentru a pune pe ecran nostalgia unei bătrânici, al doilea e o fabulă în desene schematice, ca de copil, în care încap şi omenia-care-salvează-omenirea, şi umorul negru al sorţii – cam ca-n viaţă.

Ámár (r. Isabel Herguera, Spania) e o scrisoare către un pacient închis într-un spital de boli mintale, în care culorile tari din lumea interioară (a destinatarului, a expeditorului? nu ştim) lasă loc şi câtorva imagini de călătorie, la fel de intense, din oraşe restilizate de un suflet complicat. În schimb, [R] (r. Nicolas Bianco-Levrin & Julie Rembauville, Franţa) ne duce într-o lume în tonuri maronii, în care oamenii, toţi siluete negre impersonale, 2D, nu cunosc decât o singură literă a alfabetului. E fascinant cum animatorii au reuşit să construiască o întreagă scenografie din tipografie, totul cu scopul de a ne arăta ce face o societate îngustă cu un individ care ştie mai multe decât majoritatea.

Scurtmetrajul polonez Millhaven, în regia lui Bartek Kulas, care a primit menţiunea specială, e o adaptare a versurilor lui Nick Cave (The Curse of Millhaven) despre o adolescentă care se apucă să omoare în stânga şi în dreapta prin orăşelul plicticos în care locuieşte. Deşi nu foarte originală (Loretta e un fel de Wednesday Addams în viziunea lui Tim Burton; cum altfel? doar e creată de Nick Cave), animaţia e extrem de simpatică în întunecimea ei. Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj a fost acordat filmului The External World (r. David O’Reilly, Germania): un fel de worst case scenario al evoluţiei tehnologice. Nu ştiu pe ce trip o fi fost O’Reilly când i-a fătat mintea aşa ceva, dar un lucru e sigur: animaţia e un comentariu acid, dar plin de umor negru dement, la tot ce poate deveni alienarea asta post-modernă.

Marele premiu al festivalului a mers la Keha mälu (Body Memory), scurtmetrajul estonian al lui Ülo Pikkov, un stop-motion care reuşeşte să te răscolească folosindu-se numai de nişte sfoară. Într-un vagon de tren vedem nişte siluete umane – păpuşi schematice, agresate de un tartore pe care nu-l vedem (dar a cărui perspectivă o împrumutăm pentru câteva secunde), chinuite de greutatea mesajului unui film atât de emoţional, care însă reuşeşte să te pună pe gânduri stârnind ceva ecouri istorice.

The Scream

În competiţia studenţească a fost premiat un film german, Weiß kein weiß (White No White), în regia lui Samo (Anna Bergmann). Animaţia realizată din nisip foloseşte doar lupta dintre alb şi negru pentru a da viaţă unei perechi de oameni care se caută, se pierd, se regăsesc. Filmul are o candoare depersonalizată, plină de o sensibilitate neşlefuită, care atinge cîteva corzi pe tema afecţiunii. Cam acelaşi lucru încerca şi Érintés (Touch) de Ferenc Cakó, filmul maghiar din competiţia „mare”, tot animaţie cu nisip, dar acolo formele prea stilizate şi intenţia prea clară de a vorbi despre ţesătura de emoţii dintre un bărbat şi o femeie deja ne îndepărtează, punând un zid raţional de aprecieri estetice între suflet şi ce se petrece pe ecran.

Tot în competiţia studenţească, au fost memorabile şi Ah (r. Lee SungHwan, Coreea de Sud), un stop-motion care prezintă cu piese de lego şi cu umor agitaţia şi anonimitatea vieţii într-un mare oraş, sau Train of Thought (r. Leo Bridle & Ben Thomas, UK), un filmuleţ în care decorurile de hârtie şi personajele animate din fotografii ale unor actori în carne şi oase dau viaţă unor stări de visat cu ochii deschişi. Premiul publicului a mers în Germania, pentru filmul Flamingo Pride din secţiunea Mozaic, în care regizorul Tomer Eshed scoate o comedie delicioasă pe tema identităţii sexuale dintr-o animaţie 3D cu nişte păsări adorabile. Deşi filmul apelează la clişee despre „cei gay” şi „cei hetero”, rezultatul e plin de un umor irezistibil.

Competiţia românească a fost câştigată de The Scream, în regia lui Sebastian Cosor (premiat şi în secţiunea Balkanimation): o animaţie dezvoltată din celebrul tablou al lui Edvard Munch. Dintre filmele româneşti, merită menţionate şi Growing de Roxana Benţu, o povestioară simplă şi amuzantă despre toate pragurile impuse de societate pe care omuleţii (2D, diferenţiaţi doar prin întălţime şi „îmbrăcaţi” doar cu câte un X plasat strategic) trebuie să le bifeze ca să se maturizeze; şi Euro potentia est de Tamas Szocs, care, deşi prezintă nişte truisme despre bani, criză şi putere, le ilustrează cu o grafică impresionantă în bej, albastru şi negru. După numai o oră, în care majoritatea filmelor nu depăşesc 2-3 minute, competiţia românească lasă o impresie cam vagă: mulţi vor să facă animaţie, dar nu la fel de mulţi au şi ceva de spus.

Etichete: Amar, Andreea Dobre, Anim'est 2011, animaţie, cronică de film, cronici Anim'est, David OReilly, Euro potentia est, Growing, Luminaris, Millhaven, Mirai Mizue, Roxana Bentu, Sebastian Cosor, Tamas Szocs, Tatamp, The External World, The Scream

https://www.filmreporter.ro/19-10-2011-animest-2011-le-sheep-c%e2%80%99est-chic-3/